Nikos Kazantzakis. Despre cum l-am tot răstigni noi pe Hristos


     Dacă vrei să descoperi cât de puțin se schimbă gândirea omului, indiferent de epoca în care trăiește acesta, atunci romanul lui Kazantzakis merită citit. Odată ce pui mâna pe o astfel de carte, pur și simplu nu o mai poți lăsa de-o parte. Cu influențe din filosofia lui Henri Bergson sau Nietzsche, toată această lume narată pare desprinsă dintr-o parabolă din Frații Karamazov, cu accente din mistica și fascinația pentru călătorii ale lui W. B. Yeats și reprezintă imaginea unui Hristos răstignit din nou și din nou… Chiar dacă știam că înainte de Iisus, importanța individului ori caracterul sfânt al vieții individuale, alături de puterea transcendentă a iubirii liber consimțite pentru alte ființe erau foarte puțin reprezentate, unele idei anticipate, însă, de Krishna, Isaia, Buddha, Pitagora sau Lao-tzu, am aflat că o dată cu Iisus, ființa umană a început să conștientizeze faptul că pe lângă universul infinit din exterior, fiecare posedă propriul univers, la fel de variat, descoperind totodată și interdependența dintre istoria personală și cea generală, dar mai ales faptul că fiecare se poate prăbuși precum omenirea în ansamblul ei...

     Dar Iisus constituia o amenințare la adresa elitei romane, la adresa liniștei marilor conducători, preoți și farisei, așa cum tânărul Manolios, protagonistul romanului lui Kazantzakis, Hristos răstignit din nou, constituia pentru fruntașii satului în care trăia. Orice prigonitor creștin, spune Northrop Frye, va crede că: 

„Pilat și Caiafa au fost corecți în principiu, dar că trebuiau să-și aleagă o altă victimă. Semnificația vieții lui Iisus este adesea gândită ca o semnificație legală, constând dintr-o viață de perfectă moralitate sau de totală conformitate cu un cod al purtării drepte. Dar dacă socotim această semnificație profetică, mai degrabă decât legală, adevăratul înțeles al vieții Lui este acela de a fi fost o personalitate istorică pe care, probabil, nicio societate umană organizată n-ar fi putut-o accepta. Societatea care l-a respins reprezenta toate societățile: cei responsabili de moartea lui nu erau romanii, evreii sau oricine s-a întâmplat să fie în preajma Lui atunci, ci întreaga umanitate, până la noi înșine și, fără îndoială mult mai departe.”



     Când anunță: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui”, Iisus face o afirmație pe care nimeni n-a mai făcut-o înaintea lui, aceea că gândurile pe care le nutrim în inima noastră sunt la fel de reale ca obiectele fizice. Ceea ce gândim în sinea noastră exercită un efect direct asupra istoriei cosmosului. Manolios luptă din răsputeri să-și curețe conștiința, să-și îndepărteze dorința de a o avea pe văduva Katarina. Nu este nou la Kazantzakis faptul că el ar fi crezut într-o posibilă relație dintre Iisus și Maria Magdalena., fapt evident chiar din cel mai cunoscut roman al său: Ultima ispită a lui Hristos. Cu toate acestea, Evangheliile nu lasă loc niciunei bănuieli în acest sens, ba mai mult, acest lucru nu ar fi ajutat deloc la îndeplinirea misiunii Fiului Omului. 
Katarina, personaj din ecranizarea după roman, „He who must die”, 1957





     Dragostea acționează asupra voinței, dar și asupra puterilor de percepție. Iubirea lui Hristos îl ajută pe protagonist să se elibereze de dorințele lumești, spre a îndeplini continua misiune a lui Dumnezeu. Mireasa lui Hristos este simbolic biserica, mulțimea, împărăția sa. Manolios renunță la gândul căsătoriei, nu pentru că este ispitit de văduvă, ori pentru că nu nutrește sentimente pentru logodnica sa, ci pentru că el ia în serios rolul distribuit de către biserică, de a fi Hristos cel răstignit, la sărbătoarea Paștelui din anul ce va urma. El știe că oamenii au nevoie de el, și simte harul divin pe care îl poartă și care îl ghidează. O luptă grea este lupta dintre trup și suflet, dar momentul în care eroul renunță la tot ce e lumesc pentru a se sacrifica spre salvarea semenilor săi, atunci când toți sunt amenințați cu spânzurătoarea după uciderea micului turc, Iusufaki, feblețea agăi, este reprezentativ în victoria sa contra măștii diavolești, o mască „de carne, neomenească, grețoasă” ce-l stăpânește și-l chinuie. Monolios se simte eliberat de demonul care fierbea în el. Imaginea demonului apare foarte des în acest text, în principiu prin ceea ce e urât și aduce neliniște. Mulțimea înfometată și izgonită este adusă de cel rău peste satul Lykovrysi, iar oamenii sunt acuzați că aduc holera, o boală ce vine de la diavol. Lepra de care suferă protagonistul este boala sufletului său, păcatele sale sunt răni supurând: 

„Când era la mănăstire, preotul său, părintele Manasis, i-a vorbit într-o zi despre un ascet căruia i se deschisese pielea și ieșeau dinăuntru viermi. Și când un vierme cădea pe pământ, se apleca, îl lua cu grijă și îl punea iarăși în rana lui: Mănâncă, îi zicea, mănâncă, fratele meu, carnea, să se vadă sufletul meu…” 



     Există două tipuri de imagine demonică apocaliptică în concepția lui Frye, și anume: demonicul parodic, asociat cu prosperitatea temporară a împărățiilor păgâne, și demonicul manifest, pământul pustiit. Nou veniții au fost izgoniți din satul lor de către păgânii turci, iar venind și cerșind mila sătenilor, sunt automat considerați și ei niște distrugători de liniște, o boală ce cade peste prosperitatea și liniștea celorlalți precum o boală letală. 

     Cartea lui Kazantzakis este o mare imagine, este imaginea lumii, imaginea binelui și a răului, imaginea lui patimilor omului, iar cititorul vede în romanul său exact ceea ce a vrut însuși autorul să arate. Kazantzakis a avut prilejul să-și petreacă o parte din viață în mănăstire, pe muntele Athos, și chiar dacă era evidentă înclinația sa spre politica de stânga, autorul Ultimei ispite a lui Hristos, nu de puține ori acuzat de blasfemie, a demonstrat că indiferent de cum este percepută, imaginea lui Iisus se regăsește mereu printre oameni și în oameni, iar cu toate că îi cunoaștem povestea, ea mereu va fi la fel, oamenii vor fi la fel. 



Scenă din același film

     Ideea acesta de Hristos răstignit din nou, și din nou, indiferent de timp și de loc, ar veni, după cum cred și alții, de la parabola din romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski. Ivan îi spune parabola Marelui Inchizitor, fratelui său mai mic, Alioșa. Conform acesteia, Hristos a revenit pe pământ printre oameni, în Spania, în vremea prigoanei Inchiziției. Adus în fața Marelui Inchizitor, acesta îi spune să plece de aici pentru că simpla sa prezență ar duce la destabilizarea întregii ierarhii bisericești, răsturnând ordinea tuturor lucrurilor din lumea creștină. De asemenea, prin fascinația sa pentru călătorii și mistica permanentei căutări pe care o împart cei doi, este considerat apropiat și de W.B. Yeats. Apoi influențele lui Nietzsche, cel care afirmase moartea lui Dumnezeu, ori Buddha – în diferite întrupări ale celor care vor să ajute lumea, însă influențele cele mai profunde par să fie din filosofia lui Henri Bergson, mai ales din teoriile cu privire la evoluția creatoare, elanul vital, atingerea nivelului superior de autodeterminare și conștiință. Cu toate acestea, legătura pe care autorul a avut-o mereu cu lumea creștină are cel mai mare impact în opera sa. Prin aducerea lui Hristos pe pământ, prin intermediul unei comunități apropiate de timpurile noastre, apoi răstignirea acestuia, nu poate să ne transmită decât convingerea delicată a faptului că mereu va exista această problemă a relației dintre credința creștină și acțiunea umană propriu-zisă.

     Hristos răstignit din nou nu este o biografie ficțională a lui Iisus, cum este Ultima ispită a lui Hristos. Aici Iisus apare transfigurat, alături de alte personaje din viața lui: Petru, Iacov, Ioan, Iuda, Maria Magdalena, Pilat și Caiafa, fiind redate parcă aceleași întâmplări readuse la timpurile noastre. Ideea centrală a narațiunii este aceea că ori de câte ori Iisus s-ar renaște și ar apărea pe pământ, el ar fi primit și tratat la fel, murind pentru binele poporului, omorât de cei din popor. Așadar Manolios îl reprezintă pe Hristos, preotul Gregoris și creștinii satului pe iudei. Romanii și Pilat sunt reprezentați de către turci și Aga. Un al treilea popor este adus în discuție în roman, acesta reprezentând o latură politică a sa, și anume bolșevicii ruși, respectiv comuniștii. Sătenii de pe Sarakina sunt acuzați de bolșevism, aducători de revoltă și neliniște, precum odinioară zeloții, de către preotul Gregoris, tocmai pentru a fi alungați de către dușmanul turc, Aga. Nivel religios, politic și ideologic sunt cele trei puncte din care poate fi privit textul lui Kazantzakis.

     Imaginea christică este redată și prin icoană în acest roman. Manolios, în suferința sa primește har divin și cioplește o icoană, o mască înfățișându-l pe Hristos, care să-i acopere chipul plin de păcatele lumești și să-i curețe sufletul. De asemenea, atunci când pleacă împreună cu mulțimea săracă să recupereze moștenirea donată de Mihelis și reținută de locuitorii din Lykovrysi, sculptează chipul lui Hristos:
„ Manolios, aplecat de dimineață asupra lemnului, își adunase toată puterea peste butuc de stejar, sufletul său se făcuse o daltă de oțel și tăia, cioplea, scobea lemnul, se căznea să slobozească chipul lui Hristos ascuns în el. Fața dumnezeiască stătea nemișcată în el, așa cum o zărise alaltăieri în somn, aspră, îndurerată, furioasă; o cicatrice adâncă o cresta de la tâmpla dreaptă până la bărbie, mustățile îi atârnau în jos și sprâncenele Lui erau încurcate, pline de supărare și durere. (…) se înălță din stejar, dispăru din mintea lui Manolios, ai fi crezut că a coborât întreagă din vis și s-a statornicit în lemn.”

     În Filozofia imaginilor, Jean – Jacques Wunenburger, în capitolul intitulat: Problema mimesis-ului: „A fi imaginea a ceva”, vorbește despre icoană ca fiind imaginea redusă a celui reprezentat. Dumnezeu se poate face prezent luând figură umană, ori prin intermediul feței pictate, prin icoană, construcția unui chip invizibil al lui Dumnezeu infinit spre care ne putem îndrepta privirea spirituală. Reprezentări, fețe ale lui Dumnezeu suntem noi, oamenii, spune autorul. În același timp imaginea nu trebuie înțeleasă fiind reproducerea totală, chiar dacă procesul prin care este creată este cel al mimesis-ului, „nu trebuie înțeleasă ca o repetiție izomorfă, ca o reproducere pasivă a ființei-model”, expresivitatea și aparența ei constituie esența operei: 
„Atribuirea unui caracter sacru obiectelor și persoanelor este condiția și mijlocul pentru a da corp religiosului. Din punctul de vedere al conștiinței obișnuite, lumea vizibilă se limitează la proprietățile pragmatice, sensibile, care sunt revelate prin percepție sau prin acțiune tehnică. Ele aparțin așadar sferei profanului, caracterizată de acțiunile utile, funcționale ale vieții cotidiene. Recurgerea la gândirea simbolică în majoritatea tradițiilor culturale se grefează pe exploatarea unei sensibilități sacrale, a unei dispoziții psihice care conduce la dublarea lumii vizibile cu o alta invizibilă ce o mărginește.”

     Odată cu eroul său, Manolios, naratorul se revoltă împotriva credințelor viciate ale bisericii instituționalizate și capitalism. Imediat ce după propunerea părintelui de a juca piesa Patimilor lui Hristos, la Paștele care vine, conform tradiției, fiecare personaj desemnat ajunge să se identifice cu rolul său și să se poarte întocmai. 
„În Dumnezeu oamenii nu și-au închipuit niciodată altceva decât ceea ce ei, în adâncul lor, fiindu-le teamă să-și dea seama, voiau”.

Părintele Fotis și Manolios

     La fel ca Hristos, Manolios încearcă să-i ajute pe cei nevoiași, mai cu seamă pe sătenii vecini alungați din satul lor de către turci. De aici și până la izbucnirea unui adevărat conflict este foarte puțin. Când preotul vede că nu mai există sorți de izbândă și că există posibilitatea să-și piardă liniștea și averea, cere chiar moartea tânărului. Precum Hristos, Manolios moare spre salvarea semenilor săi, pentru ca săracii de pe Sarakina să fie scutiți de pedepsele comunității. Tânărul crede cu tot sufletul în suflarea divină și știe că aceasta este menire sa, să se sacrifice pentru binele celor mulți. 

     Dacă pentru turcii din Lykovrysi „Lumea-i un vis. Aman, aman.”, pentru creștinii din același sat este un teatru. Nu de aceea lumea acestui roman de foarte multe ori s-a considerat o lume carnavalescă, o comedie tragică. Este foarte ușor să ne închipuim deznodământul romanului încă de la primele pagini. Chiar dacă situațiile la care participă personajele, dialogul acestora și gândurile lor par dezlipite dintr-o comedie, Kazantzakis i-a cât se poate de în serios esența creației sale, iar aceasta este însăși reprezentarea christică. Este o carte tristă care te face să râzi și în același timp să realizezi cât de neschimbați suntem noi, oamenii, cu toate că anii și experiențele trec peste noi. De o mare importanță din care se înțelege foarte bine imaginea principală a textului, și , fără doar și poate, semnificative sunt cuvintele părintelui Fotis, atunci când îl găsește pe Manolios omorât în biserica din Lykovrysi, de către Iuda – Panaiotaros cel binecuvântat de popa Grigoris. Acesta privește trupul neînsuflețit al tânărului, întins „ca un răstignit”: 


„ – În zadar, în zadar ți-ai dat viața, Manolios, murmură el. Ai fost omorât, ai luat asupra ta toate păcatele noastre, strigai: Eu am furat, eu am dat foc, eu am omorât! Ca să ne lase pe noi liniștiți și să ne înrădăcinăm în pământurile acestea. În zadar… În zadar! (…) În zadar, în zadar, Hristoase, murmură el. Se apropie două mii de ani, și încă… încă ei te răstignesc. Când te vei naște, Hristoase, ca să nu mai fii răstignit, să trăiești cu noi de-a pururea?”

Comments