Sânge, moarte și trecut - Bram Stoker, Dracula

     După ce ai văzut zeci de filme cu vampiri te simți destul de ciudat atunci când citești chiar și cele mai horror pagini ale jurnalului lui Jonathan Harker. La un moment dat te face să crezi că nu mai are cu ce să te surprindă, însă am rămas plăcut impresionată de minunatele descrieri ale tărâmului românesc, laolaltă cu istoria, superstițiile și oamenii din țara lui Vlad Dracul. E o carte ușor de parcurs, iar cititul devine și mai plăcut atunci când o citești într-un oraș din Transilvania.
     Cartea este structurată cronologic, după paginile de jurnal, scrisorile, telegramele și știrile apărute în ziarele perioadei în care contele Dracula este prezent în viața tânărului avocat și în acelea ale personajelor apropiate acestuia. Acțiunea romanului pare simplă și în același timp cunoscută, dar atunci când Stoker recurge la detalii, aproape că nu-ți vine să înțelegi de ce numeroasele ecranizări nu au preluat întocmai textul acestuia, de ce au venit mereu cu alte variante. Într-adevăr, fiecare perioadă cere altceva de la un film, dar indiferent de timp, atunci când romanul este citit, parcă ai urmări o cu totul altă poveste. Pot spune cu certitudine, după ce citești cartea și urmărești filmul, îți dai seama că acesta din urmă este doar un vârf de gheață deasupra apei, scrierea, pe de altă parte, este uimitorul aisberg din adâncuri. Chiar dacă cei mai mulți au citit-o în adolescență, pentru mine literatura gotică nu a reprezentat un interes major la acea perioadă, mai puțin romanul de tip jurnal. Poate și filmele prost făcute mi-au răpit orice fel de interes. Cu toate acestea, singura ecranizare pe care am urmărit-o cu mai mult interes a fost cea a lui Francis Ford Coppola, de care mă voi folosi și aici spre a reda câteva imagini ale romanului și, totodată, ale filmului cu același nume.

     Jonathan Harker este oaspetele lui Dracula. Trimis în interes de serviciu, pentru a întocmi actele de proprietate ale contelui, în urma achiziționării mai multor domenii în Londra, tânărul descoperă o parte interesantă a istoriei țării în care se află:
„Am găsit că ținutul despre care e vorba se află chiar la hotarul dintre Transilvania, Moldova și Bucovina, în inima munților Carpați, una dintre cele mai sălbatice și mai puțin cunoscute părți ale Europei. (...) Populația Transilvaniei este alcătuită din patru naționalități distincte: sașii, în sud, valahii, care sunt descendenții dacilor, maghiarii, iar în răsărit și nord, secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Attila și din huni. Asta poate fi așa, căci în secolul al XI-lea ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vârtejurilor imaginației. Dacă așa stau lucrurile, șederea mea ar putea fi interesantă.”
     Drumul său până la castelul din Bistrița este descris în paginile jurnalului pe care cu greu poate să-l mai țină odată ajuns aici. Salvat dintr-o haită de lupi, este transportat la destinație cu o caleașcă condusă de un vizitiu straniu. Tot straniu i se pare și locul în care ajunge, la fel și personajul contelui: un bătrân palid, cu nasul acvilin, păr în podul palmelor, unghii lungi și fine, degete groase și scurte, avea un aer crud și dinți  deosebit de albi și de ascuțiți. Dacă la început impresia pusese o senzație de vomă pe tânărul avocat, mai târziu groaza avea să-i inunde fiecare vas transportor de sânge. 
     Rămas singur peste zi, Jonathan inspectează fiecare colțișor accesibil al castelului, dându-și seama în același timp că era prizonierul contelui. Evenimentele stranii se arătau tot mai des. Cele trei femei care voiau să-i sugă sângele, copiii sacrificați, lupii urlând, lada cu pământ în care-și găsește gazda dormind, femeia ucisă ce-și plânge copilul, escapadele contelui de pe zidurile castelului, dar și scrisorile pe care acesta îl pusese să le scrie, spre a le transmite celor de acasă că urmează să se întoarcă la ei cât de curând. Totul se dovedise o înșelăciune, pentru că el urma să fie lăsat în urmă, pe mâna celor trei strigoaice, în timp ce Dracula pornea spre Londra, însoțit de cutiile sale cu pământ.
     Mi-a plăcut foarte mult ideea lui Coppola, redată în ecranizarea sa, cum că Mina, logodnica și ulterior soția lui Jonathan seamănă izbitor cu soția lui Vlad Dracul. Povestea parcă prinde contur odată cu această asemănare, ba mai mult, aproape că înțelegem mai bine dorința contelui de a o face pe Mina soața sa. Și în carte, și în film, Dracula sosește la Londra înaintea oaspetelui său, pe mare, pe vasul ce ajunge la țărm într-un mod misterios, fără echipaj, doar cu căpitanul mort, legat de catarg, un câine care fuge de îndată ce vasul atinge țărmul și încărcătura ciudată. 
    Evenimentele stranii încep să apară pe rând, într-un mod accelerat: mai multe cadavre descoperite, lupul ce scapă de la grădina zoologică, comportamentul pacientului doctorului Seward, Renfield, dar, mai ales starea domnișoarei Lucy, prietena Minei. Lucy Westenra este atacată de vampir și chiar dacă bărbații care o păzesc încearcă din răsputeri să o salveze, aceasta își pierde viața, devenind ne-moartă. Cel care își dă seama de toate aceste realități mai puțin credibile este profesorul Van Helsing, cel care, de asemenea, îi determină pe ceilalți să ia măsurile necesare pentru ca Lucy să moară în adevăratul sens al cuvântului. După moarte, Lucy se transformă în „Doamna însângerată”, atacând copii, cu sângele cărora se hrănea. Grupul de bărbați format din doctorul Seward, profesorul Van Helsing, Arthur, logodnicul ei și Quincey Morris o urmăresc, îi descoperă trupul ne-mort și, după ce aceasta se așază înapoi în sicriu, îi străpung inima și îi taie capul, după ce-i umple gura cu usturoi:
„Niciodată nu văzusem pe un chip omenesc o asemenea expresie de răutate și ciudă și nădăjduiesc că niciun muritor nu va mai vedea așa ceva vreodată. Culoarea frumoasă se făcuse lividă, ochii păreau să arunce scântei de foc infernal, sprâncenele erau încruntate de parcă reliefurile cărnii ar fi fost șerpii încolăciți ai Meduzei, iar gura frumoasă, pătată de sânge, se mări până deveni pătrată, ca în măștile furiei, ale grecilor și japonezilor. Dacă pe vreun chip s-a putut citi vreodată moartea, dacă privirile ar fi putut ucide, atunci acel chip se afla în fața noastră.”


     Scena în care este ucis trupul fetei pare a fi dezlipită dintr-o poveste românească cu strigoi, cu accente din mitologia scandinavă și detalii provenite din folclorul german:

„Duhul din sicriu se zvârcoli. De pe buzele roșii întredeschise ieși un țipăt înspăimântător, care ne îngheță sângele în vine. Trupul se scutura, tremura și se contorsiona cu sălbăticie; dinții albi ascuțiți se încleștară până ce crestară buzele, iar gura se mânji într-o spumă purpurie. Dar Arthur nu șovăi nicio clipă. Semăna cu Thor ridicând și coborându-și brațul neclintit, împlântând din ce în ce mai adânc țepușa aducătoare de mântuire, în timp ce sângele țâșnea din inima străpunsă, împrăștiindu-se în jur.”

     Gary Oldman joacă un Dracula cu o personalitate puternică, răzbunător, cuceritor, dar mai ales cu un farmec aparte. De asemnea, filmul lui Coppola pare a prezenta o periculoasă poveste de dragoste între un vampir și o muritoare. Povestea nu este întocmai cum o văd adolescenții de azi în diferite serii de acest gen, ci una plină de mister și dorință, teamă și provocare. În romanul lui Bram Stoker, Mina apare ca o femeie foarte inteligentă, frumoasă și care face tot ce-i stă în puteri ca să-i ajute pe cei din jur să scape de ființa înspăimântătoare, atâta timp cât nu se află sub puterile diavolești. Tot ea este cea care-i conduce pe drumul parcurs de Dracula, de la Londra spre Bistrița, dar și cea care-i cere profesorului Van Helsing să o supună unor ședințe dese de hipnoză, ședințe prin care aceștia află locurile în care se află contele. Personajele, simțindu-se amenințate, cooperează foarte bine, chiar dacă acest lucru înseamnă să-și citească și rescrie jurnalele. 
     Stocker redă toate aceste scrieri într-o ordine cronologică, așa cum am spus și mai sus, legându-le atât de bine între ele, astfel cititorul nu este nevoit să citească aceleași evenimente redate de mai multe personaje. Fiecare personaj pare să scrie altceva, însă totul se leagă de parcă sunt scrise de una și aceeași mână. Scrierile personale sunt împărtășite celorlalți odată cu moartea tinerei Lucy, după ce scrisorile și jurnalul acesteia sunt considerate materiale folositoare în descoperirea misterului morții ei. De asemenea, jurnalul lui Jhonatan reprezintă o dovadă și mai bună că vampirul există, și, mai ales, trebuie oprit numaidecât. Ceea ce se și întâmplă, chiar în momentul în care contele ajunge acasă.
     Dracula nu este o carte a timpului în care a apărut, respectiv 1897, iar lipsa de popularitate în acea perioadă a fost pusă pe seama influențelor posibile ale scrierilor lui Edgar Allan Poe, Mary Shelley, Ann Radcliffe, chiar Emily Bronte. Ecranizările, chiar dacă, de cele mai multe ori mai puțin reușite, au fost acelea care au readus cartea pe un alt făgaș. Romanul devenind o veritabilă scriere, în epoca modernă. Influența cea mai consistentă rămâne, totuși, personajul lui Vlad Țepeș. Pentru acest lucru, ca români,  ar trebui să-i mulțumim frumos autorului. Alături de popularitatea cărții a crescut în era modernă și interesul multora pentru istoria, tradițiile, locurile și oamenii țării noastre. Alături de superstițiile românești au fost folosite realități științifice: liliacul-vampir, spre exemplu. 
     Omul care se poate transforma în animal al nopții, dacă nu lup, atunci liliac-vampir, ai cărui canini sunt astfel concepuți încât prin ei să-și tragă sângele-hrană din corpul victimelor sale, dar și folclorul țărilor germanice, alături de personaje din mitologia scandinavă și credințe japoneze, toate aceste influențe, dacă ar fi să le numim în acest fel, nu pot decât să dovedească și mai mult priceperea cu care Bram Stoker se folosește de vastele sale cunoștințe istorice, literare, științifice, mitologice și așa mai departe. 
     Dacă unii cred că acest roman este întocmai precum sunt acele serii cu personaje vampiri din zilele noastre, nu fac altceva decât să se amăgească cu acțiunea lui și atât. Nu este un roman horror pentru adolescenți, nu este un roman cu vampiri care sug sângele tinerelor de care se îndrăgostesc, ori un roman de aventuri, așa cum îl văd cei mai mulți, iar aceia care îl citesc doar pentru povestea pe care o prezintă înseamnă cu nu înțeleg cuvintele din spatele ei.


Bram Stoker, Dracula
Traducere de Ileana Verzea și Barbu Cioculescu
București, Adevărul Holding, 2008, 416 p.

Comments

  1. Să știi că nici eu nu sunt foarte atrasă de romanele gotice - n-am putut să citesc „Frankenstein” până la capăt când l-am studiat în facultate, nici „Dr Jekyll and Mr Hyde” iar de „Dracula” lui Stoker nici măcar nu m-am apropiat. Pe Emily Bronte, însă, am citit-o cu plăcere, poate pentru că monștrii din „La răscruce...” au forme mai umane :).

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mie mi-a fost rusine să spun ca am ramas undeva pe la pagina 50 la „Frankenstein”, vreo 2 ani, iar semnul de carte nu a mers mai departe mult timp... „La rascruce... ” are acel ceva, clar. Cât despre „Dracula”, a fost singura carte pe care o mai aveam cu mine la țară și pe care nu am citit-o încă, de aceea cred că am și citit-o tocmai acum. Dacă eram acasă, cu siguranță, erau altele care să-mi facă cu ochiul din raft :)

      Delete

Post a Comment