Mario Vargas Llosa - Rătăcirile fetei nesăbuite

     Primul roman al lui Llosa pe care l-am citit a fost Rătăcirile fetei nesăbuite. Țin minte foarte bine, eram în primul semestru din primul an de facultate. O iarnă foarte urâtă în care am reușit să mă îmbolnăvesc zdravăn, dar o perioadă frumoasă dedicată exclusiv lecturilor plăcute. Profesorul nostru de Teoria literaturii ne recomandase un număr consistent de romane din literatura universală, cărți de care auziserăm sau nu la acea vreme. Să treci de la literatura de bacalaureat, la Kundera, Llosa, Bolano, Marquez etc, era ca și cum am trece de la pantaloni scurți la o rochie de seară. Îmi cer scuze, e singura comparație ce-mi vine acum în minte. Dar după ce aveam memoria plină cu bibliografie școlară, aceste cărți însemnau, nu maturizare, ci binecuvântare. Era pur și simplu altceva, iar acel altceva a început să-mi placă din ce în ce mai mult. Llosa se numără printre romancierii mei preferați, și nu știu dacă Rătăcirile... sunt „vinovate”, dar odată prinsă în capcana cuvintelor sale, pur și simplu, nu mai vreau să plec. Dovada rătăcirii mele vine laolată cu a doua lectură a romanului. De această dată mai obiectivă și mai „cizelată”, dacă se poate spune și așa. 

     Scris la vârsta de 70 de ani, Rătăcirile fetei nesăbuite face parte din lungul șir de romane ce vorbesc despre viață, dragoste, suferință, chiar moarte, și merită citit de oricine, oricând. Cred că singura condiție ar fi aceea ca lectorul să aibă undeva peste optsprezece ani. Misterul și farmecul feminin împreună cu obsesiile și dorințele unei fete rele, dar și naivitatea și dragostea de bărbat mereu și mereu trădat, stârnesc o adevărată revoltă în mintea cititorului.
     Lumea cărții se învârte în jurul personajului masculin, Ricardo Somocurcio. Viața lui ne este relatată de-a lungul unei perioade de patruzeci de ani, pe trei continente. Pe parcursul celor patru decenii, Ricardo trăiește cu dorința de a-și câștiga marea iubire, femeia de la care nu-și poate lua gândul, femeia rătăcitoare, fetița întâlnită pentru prima dată în cartierul Miraflores din Lima și care-i va schimba total viața. Visul său din copilărie rămâne însă același: să traiască la Paris alături de ființa iubită. Ce se întâmplă, oare, atunci când aceasta nu vrea același lucru? Sau când nici măcar nu știe ce vrea? Nu se întâmplă nimic sau se întâmplă prea multe în același timp. Relația dintre cei doi nu se poate numi tocmai o relație în adevăratul sens al cuvântului. Întâlnirile repetate, de fiecare dată în alte locuri, în alte împrejurări și sub alte nume, îl vor împiedica din ce în ce mai mult pe tânăr să-și urmeze visul, chiar dacă financiar, ca traducător la Unesco, o duce foarte bine. 
     Lily este fetița de care se îndrăgostește Ricardo cel de 15 ani, cel în „pantaloni scurți”. Nu se bucură prea mult de cucerirea sa pentru că fata dispare. Mereu și mereu purtând o altă mască, dar întotdeauna recunoscută și redescoperită. O regăsește, sub un alt nume,însă, la Paris. Acum, Arlette este pregătită să se înroleze în grupările paramilitare de eliberare a Perului. O zi din viața tânărului îi este dedicată doar ei. 
„Și atunci am recunoscut-o. Se schimbase mult, firește, mai ales în felul de a vorbi, dar degaja încă șiretenia aceea de care-mi aminteam foarte bine: ceva îndrăzneț, spontan și provocator care transpărea în atitudinea ei sfidătoare, în pieptul și fața obraznică (...) i-am luat mâna și, împreunându-i degetele cu ale mele, am întrebat-o dacă-și dăduse seama că eram îndrăgostit de ea de zece ani. A izbucnit în râs:
- Îndrăgostit fără să mă cunoști? Vrei să spui că de zece ani așteptai ca într-o bună zi să apară în viața ta o fată ca mine?

- Ne cunoaștem foarte bine, doar că tu nu-ți mai amintești, i-am răspuns fără grabă, urmărindu-i reacția. Pe vremea aceea te numeai Lily și te dădeai drept chiliană. ”
     O pierde și de data aceasta, neputând să-i satisfacă nevoile de arivistă insensibilă. Chiar dacă pentru Ricardo ea este totul, pentru ea, tânărul nu valorează nimic. Câțiva ani mai târziu reapare tot la Paris. Acum este soția unui diplomat francez și se numește madame Robert Arnoux. Dispare repede și de aici, bineînțeles, după ce intră în posesia banilor soțului ei. Londra hippy a anilor `70 o aduce iar pe nesăbuita în scenă. O altă căsătorie, un alt nume, o altă viață. Nu divorțase încă de primul soț, dar acum ea era doamna Richardson, consoarta unui cunoscut nobil englez. Fuge și de aici după ce bigamia îi este descoperită. Urmează alți zece ani de căutare și neliniște pentru Ricardo, după care dă peste ea tocmai în Japonia. Aici fata nesăbuită este amanta unui mafiot japonez, supusă unor inimaginabile și dezgustătoare perversiuni sexuale. După un astfel de trai din „micuța chiliană” nu mai rămâne decât o umbră ce urmează să fie luată de vânt și purtată către apus. Bolnavă și aproape fără suflu este îngrijită și iubită de cel ce a căutat-o o viață întreagă. Timp de 37 de zile a fost o soție model… 
Cel putin recunoaște că ți-am dat un subiect de roman. Nu-i așa, băiete bun?
     Aceasta este ultima replică a poveștii de iubire, suferință și continuă căutare a lui Ricardo în rătăcirea fetei lui nesăbuite. O poveste ce stârnește o mare de întrebări și revolte în ochii cititorului, o carte ce surprinde prin subtilitatea analizei psihicului uman, fără a intra prea mult în detalii divergente, cu treceri rapide de la o scenă la alta, unde cititorul parcă simte insistența autorului pe toate aceste coincidențe, șanse ale destinului, întâlniri repetate,dar mai ales ironia sorții care-i readuce mereu împreună pe cei doi protagoniști, nu oricând, ci în cele mai critice momente ale vieții. Nu de aceea mulți țin să asemene cartea lui Llosa cu opere de Paul Auster, sau chiar Cehov. 
     Cea mai însemnată influență, recunoscută chiar de aurorul Rătăcirilor... este scrierea flaubertiană, mai cu seamă: Madame Bovary. Aceeași „fată rea”, același sfârșit tragic, aceleași dorințe și vise, speranțe deșarte și tragism revoltător. Nu am citit Rătăcirile... din această perspectivă, însă caracterul realist al romanului pare, totuși, creat pe modelul francez. La Gustave Flaubert realismul romanelor sale este evidențiat nu prin faptul că redă realitatea ca o reflexie fidelă, sau oglindire, imaginea reflectată în oglinda pe care acesta o poartă asupra sa, ci prin măiestria cuvintelor folosite, cuvinte cu care acesta crează alte realități, ca și cum naratorul distruge realitatea, recreând o alta după placul său. Flaubert a fost considerat maestrul realismului nu pentru că avea darul de a reproduce lumea din jurul său așa cum era, ci pentru că se folosește de limbă spre a crea o alternativă existenței, a cărei gravitate emoțională transcende viața în sine. La Llosa lucrurile par mai simple, așa că te poți lăsa purtat de personajele sale prin câte locuri vor ele, oricum, după primele două escapade parcă începi să-ți dai seama unde vei ajunge într-un final. 
      Rătăcirile fetei nesăbuite este cronica unei lumi postbelice, lumea care are nevoie de mult timp și răbdare pentru a-și recăpăta inocența și a învăța să iubească, la fel ca fata nesăbuită, o carte ușor de parcurs, fără divagații plictisitoare, scris parcă pentru tinerii cititori de azi, cu o subtilitate des întâlnită în majoritatea scrierilor lui Llosa, fraze simple, dialoguri moderate, iar povestea în sine prinde indiferent de vârsta și preferințele oricărui iubitor de acest gen de lectură.



Am folosit:
Mario Vargas Llosa, Rătăcirile fetei nesăbuite
Traducere de Luminița Voina-Răuț
București, Editura Humanitas,2009
Număr pagini:340

Comments

  1. Vai, țin minte că am trecut și eu exact prin aceleași momente în anul întâi (cred că toți pățim asta, de fapt), în urma recomandărilor profesorilor noștri. Atunci i-am descoperit pe Kundera și Celine și m-am îndrăgostit iremediabil. Cu Llosa îndrăgostirea s-a produs mai târziu, după ce am citit cartea aceea de eseuri, „Adevărul minciunilor”, apoi a urmat „Conversație la Catedrala”. „Rătăcirile fetei nesăbuite” n-am citit, recunosc cu rușine, și sper să-i fac loc în viața mea cât mai curând. Ai scris așa frumos despre cartea asta, cu atâta pasiune și drag, încât dacă aș avea-o acum în bibliotecă, aș da fuga s-o citesc imediat :).

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulțumesc, Iulia. N-aș putea spune chiar pasiune, dar rămâne una dintre cărțile care m-au îndemnat să citesc mai multe de Llosa. Asta chiar după ce a reușit să se joace cu nervii mei în continuu (vei înțelege după ce o citești), însă mi-a plăcut foarte tare. Ți-o împrumut cu cea mai mare plăcere atunci când îți vei face timp pentru ea. :)

      Delete
  2. probabil ca dintre cele 7-10 carti de llosa pe care le-am citit asta mi-a placut cel mai putin (cel mai mult, nu-i asa? mi-au placut catedrala, mayta si julia)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Radu, să știi că nu ești primul barbat care spune că nu s-a simțit atras de această scriere. Și culmea, pare a fi mai mult despre „el” decât despre „ea”. Nu pot să spun nici eu că e favorita mea, ci este prima pe care am citit-o dintre romanele lui Llosa. Cât depre „Conversație la catedrală”, „Mătușa Julia...” și altele, nu prea se pot compara. Îți dau dreptate, sunt mult mai bune. Dar mie mi-a plăcut și asta :)

      Delete

Post a Comment