Kazuo Ishiguro - Never let me go

     Pentru că m-am tot plâns că de fiecare dată când îmi place un film descopăr apoi că există o carte și mai minunată, părându-mi rău că am văzut înainte ecranizarea, de data aceasta caut să cred că-mi pare rău că nu pot vedea filmul, și chiar mi-aș dori să-l văd. Am descoperit Never let me go (trad. Să nu mă părăsești) după ce am citit recenzii ale cărții pe diferite bloguri, mi-am dorit-o, și Mos Crăciun cel darnic și bun mi-a adus-o. Am găsit-o și în engleză (aici). Sunt atât de fericită că am început anul cu acest roman, încât mi-am zis să share-uiesc bucuria asta și cu alți cititori și viitori cititori ai lui Ishiguro. 
Nu știu dacă am făcut bine că am citit zecile de comentarii de pe Goodreads imediat după ce am updatat status-ul din currently reading în read, dar citindu-le nu am putut să trec cu vederea multitudinea de idei cum că acest roman ar fi un fel de distopie, ba mai rău, science fiction. Oh, nu! Într-adevăr, autorul aduce vorba despre astfel de posibile trăsături ale scrierii sale, dar în mod evident au fost înțelese eronat.
     Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult aici este subiectul romanului. Povestea tragică a unor tineri, conduși de un sistem ce-i consideră piese de schimb pentru aceia care au avut norocul să se nască din părinți normali, și nu din eprubete ca elevii de la Hailsham și alte astfel de centre. Cartea întreagă este o rememorare de evenimente prin care a trecut tânăra Kathy H., din momentul în care are primele amintiri cu prietenii ei, Ruth și Tommy și până aceștia încep să dispară din viața sa. Involuntar, autoritatea exercitată a sistemului care i-a adus pe lume, crescut, educat și hotărât soarta, îmi amintește de 1984 al lui Orwel, poate de aici se trage și asemănarea cu ceea ce mulți cred că înseamnă distopie, iar laitmotivul unei melodii după care Ishiguro și-a numit romanul, îmi amintește de Pădurea norvegiană
     Dacă tot am adus în discuție melodia, este vorba despre Never let me go (din albumul Songs after dark) cântată de Judy Bridgewater. Melodia este motivul pentru care am înțeles cum romanul dezvăluie diferența dintre ceea ce înseamnă gândire și percepție umană. Scena exemplară este aceea în care Madame o surprinde pe micuța Kathy în camera de la Hailsham, în timp ce dansează cu o pernă pe care o strânge tare-tare la piept. Khaty o zărește pe femeie în tocul ușii, cum o urmărește cu lacrimi în ochi. Imediat, fata crede că Madame plânge pentru că înțelege starea în care fetița, ce știe că nu va putea fi niciodată mamă, este; pentru că asta își imaginează Kathy în timpul dansului, că are un bebeluș în brațe pe care-l roagă atunci când se va face mare să nu o părăsească. Mai târziu, pe vremea când va deveni adult și se hotărăște să petreacă mai mult timp cu Tommy, avea să afle de ce doamna cu Galeria lăcrima, de fapt. 

     Stilul scrierii este unul foarte simplu, iar cartea poate fi citită ușor și foarte repede, fără a pune prea mult pe gânduri cititorul, fără să fie necesară o a doua lectură, dar, așa cum se poate observa, după tot ceea ce înseamnă subiect și fir epic, trăirea personajelor, trăsăturile lor, felul în care acestea percep lumea din jur și sensul vieții pe care o duc, fie că este vorba de cei care apucă o bătrânețe liniștită, fie că este vorba de aceia ce se așteaptă să apuce și a patra donație, au nevoie de o atenție mai deosebită, fiind mult mai importante pentru ca textul să fie cu adevărat înțeles.
     Ca să rezumăm puțin romanul, ceea ce nu mi-am propus, dar pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba trebuie să amintim faptul că tinerii elevi de la Hailsham (și din alte astfel de centre) erau creați de către sistemul medical pentru ca atunci când vor deveni adulți să poată dona organele lor celor care au nevoie de ele, oamenilor cu suflet. Erau considerați doar niște clone, iar ceea ce-și propuseseră gardienii de la Hailsham era ca să le ofere o educație prin care tinerii puteau supraviețui sănătoși, resemnați cu ceea ce trebuiau să facă la un moment dat. Le ofereau indicații în ceea ce privește viața sexuală și le spuneau tot timpul că ei sunt speciali, iar atunci când va veni timpul să doneze, să se simtă mulțumiți de actul lor. Astfel, ei află că aceasta este normalitatea, iar dacă uneori își dau seama că nu știau deloc mare lucru despre ceea ce avea să li se întâmple, nu au o reacție ieșită din comun atunci când se confruntă ceea ce înseamnă finalul vieții lor. Dezvoltă prietenii, crează poezii și desene ce sunt preluate de acea Madame, își crează relații cu parteneri de sex opus, au o viață sexuală activă, și chiar dacă speră la o viață mai lungă (este vorba de 3-4 ani în plus, practic o amânare a donațiilor), ei știu că acesta e destinul lor și acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le facă. 
     O scenă interesantă este aceea în care Ruth își vede posibila, omul „real” după care a fost creată. Ea era de părere că personalitatea, educația, viața posibilei influențează gândirea ei. Lucru pe care îl credeau aproape toți elevii, și-și doreau foarte tare ca într-o zi să aibă prilejul să-și găsească posibilul


     Cu toate acestea, punctul forte al romanului este acela în care Kathy și Tommy, respectând dorința lui Ruth de dinainte să moară, poposesc în casa domnișoarei Emily și a Madamei. Aici află adevărul crunt a lucrurilor și își dau seama de soarta pe care nu au cum s-o amâne, pentru că la faptul că ar putea scăpa, nici nu se gândesc. Un alt adevăr crunt aveau să afle, și anume, acela despre cum erau ei percepuți ca fiind ființe fără suflet.



     Kazuo Ishiguro, într-un interviu, atunci când este întrebat pentru a nu știu câta oară ce a vrut să transmită prin romanul său, afirmă că acesta poate fi privit ca o metaforă a ceea ce omul trebuie să înțeleagă prin faptul că existența sa este limitată. 
    Cartea poate fi privită ca o poveste de prietenie, dragoste și devotament între oameni în confruntarea lor cu moartea. Întrebat, de asemenea, de ce nu a schimbat finalul cărții, autorul spune că nu a fost niciodată interesat de a relata povestea unor sclavi care după o viață cruntă reușesc să scape victorioși. Pentru el sunt mai interesante lucrurile  precum confruntarea cu acel ceva de care oricum nu poți scăpa, despre cât de mult putem noi accepta din ceea ce soarta ne oferă, pentru că perspectiva noastră nu este despre cum să scăpăm, ci cum să acceptăm și să ne organizăm ceea ce ne este oferit - viața. 

P.S. Am reușit sa vad filmul. Înafară de senzația de singurătate pe care o transmite, e plin cu informații eronate. În film Kathy are 28 de ani, nu 31; scena cu caseta e total întoarsă pe dos; la fel și cea cu revistele pentru adulți; sexul este doar pe alocuri amintit; scena în care cei doi „îndrăgostiți” se îmbrățișează în noroi, în bătaia tăioasă a vântului, după ce li se spune că nu vor primi nici o amânare e înlocuită cu una în care tinerii stau în fața mașinii; întâlnirea cu Madame este simplificată; și cel mai necinstit lucru e faptul că se menționează că Khaty urmează să înceapă donațiile, ceea ce în carte nu se precizează deloc, cartea te lasă oarecum să-i decizi tu soarta. E bine de văzut și filmul, dar nu dacă nu ai citit romanul înainte.


Comments