Yasunari Kawabta - Lacul


     Un roman de o modernitatea și mai izbitoare, care poate fi foarte bine comparat cu opere celebre occidentale, fără teama că va putea fi depășit. Spre deosebire de alte scrieri kawabatiene, Lacul transmite ceea ce greu poate fi numit tradiție japoneză. Punerea în scenă a unor personaje, amintiri și realitate, povești cu și despre diferite obsesii și preocupări, poate temeri, uneori relatate printr-un mod exuberant, pe un plan apropiat de cel folosit de suprarealiști, la limita dintre atunci și acum. Autorul mizează aici pe elocvența sa, dar, mai ales, pe receptivitatea și totodată răbdarea și perseverența cititorului, pentru că în Lacul totul este un joc, un fel de joc de-a cuvintele, iar legătura dintre ele poate fi făcută în mai multe feluri, în funcție de fiecare cititor.
Avem a face cu un narator – regizor, care înnoadă și deznoadă în același timp stări sufletești, gânduri și sentimente, dintre cele mai ciudate și variate, fără să conducă narațiunea spre planuri mai puțin „reale”. Nu de puține ori cititorul aproape că are impresia că această poveste este adevărată, că evenimentele din roman s-au petrecut cândva aievea, în lumea reală, ori că aceste personaje încă mai există undeva într-o lume modernă a Japoniei de azi.
     Modernitatea romanului vine și din faptul că autorul folosește procedee ale cunoscuților romancieri europeni, păstrând totodată farmecul și frumosul tradițional. Îmbinarea tehnicilor tradiționale japoneze cu cele moderne europene fac din această carte o bijuterie, iar lectura textului are meritul de captiva odată cu parcurgerea fiecărei fraze, ori cum ar spune adepții „artei pentru artă”, cititorul se uită pe sine și trăiește odată cu personajele romanului povestea scrisă. Kawabata preia pe rând „memoria involuntară” de la Proust, „fluxul conștiinței” de la Joyce, chiar și ideea despre „timp” de la Thomas Mann, și le folosește într-un spațiu nipon, cu personaje originale, țesând o poveste puternică și spectaculoasă.
     Momoi Ginpei, personajul principal al romanului, după ce ajunge la baia publică, un fel de salon de înfrumusețare al zilelor noastre, simte o palmă care-i lovește puternic fața. Nu e palma „băieșitei” ce se ocupa de toaleta sa, ci e poșeta tinerei Miyako, fata pe care nu de mult timp o urmărise. Romanul începe prin descrierea ritualului de înfrumusețare al bărbatului, însă amintirile recente îi apar ca o lovitură peste față, dintr-o dată. Cititorul trebuie să parcurgă foarte atent aceste rânduri pentru că trecerea de la un plan temporal la altul poate crește gradul de dificultate al înțelegerii textului. Lucrurile devin mai ușoare, însă, odată ce ne obișnuim cu aceste strategii narative.
      Aflăm, astfel, detalii legate de viața din trecut a bărbatului, dar și din viețile femeilor pe care acesta le întâlnise anterior. Ginpei, profesor de limba japoneză la liceu, dezvoltă o plăcere neobișnuită de a urmări femei întâlnite pe stradă, bineînțeles, fără ca ele să știe acest lucru și fără a-și dori să le cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Singura lui plăcere, obsesie chiar, era să le urmărească. Simțea că dacă refuză să facă acest lucru, e posibil să nu le mai întâlnească niciodată, iar ele, odată cu farmecul frumuseții lor, vor dispărea din ochii lui pentru totdeauna. Bărbatul este convins că actul său este la fel cu cel al iubitorului de artă, rolul obiectului artistic, în acest context femeia, este acela de a emana frumusețe pură, iar această frumusețe trebuie admirată. Se înțelege că, la fel ca în toate creațiile kawabatiene, frumosul pur feminin este regăsit doar la fetele tinere. Niciodată Ginpei nu va urmări femei în vârstă, ci, din contră, va fi urmărit de acestea, iar sentimentul pe care-l are în acele momente este doar unul de dezgust.

     Dacă ar fi să ne raportăm la un alt roman, cu siguranță prin căutarea întreprinsă dincolo de spațiu și timp a frumosului pur, neatins, Lacul poate fi asemănat cu Frumoasele adormite. Iar prin sentimentul malițios, prin obsesia sa, nu doar pentru frumos, ci și pentru picioarele sale urâte, prin sentimentul răutăcios de mulțumire și satisfacție care-l învăluie atunci când mâini tinere și gingașe îi ating părți ale trupului dezgustătoare pentru el, Ginpei ne duce cu gândul la un alt personaj din literatura japoneză modernă, foarte asemănător prin gesturi și fapte, din romanul lui Yukio Mishima, Templul de aur.
     Fără doar și poate, Ginpei este centru romanului, iar toate celelalte personaje, chiar fără a intra în legătură cu acesta în mod direct, sunt legate de centru. Legăturile dintre personaje sunt parcă fire dintr-o pânză țesută de păianjen, iar ele, personajele, insecte prinse în plasa protagonistului. Unele mai aproape de centru, altele mai departe, dar mereu în legătură cu acesta. Un întreg traseu, ca un labirint, este construit de naratorul ce pare să cunoască tot ce se petrece în viața și mintea creațiilor sale. Imaginea pânzei de păianjen laolaltă cu cea a lacului din copilărie îi apar în minte atunci când Ginpei părăsește baia publică. Lacul are o importanță majoră în viața bărbatului, aproape toate trăirile pe care le resimte sunt cumva oglindiri ale lacului în care tatăl său fusese găsit înecat atunci pe când Ginpei era doar un copil.
     „Fata îl conduse până la intrare și, când ieși în grădina cufundată în noapte, Ginpei avu viziunea uni uriașe pânze de păianjen. Împreună cu tot felul de insecte, în plasă erau prinse și două-trei mejiro[1]. Aripile lor verzui și cercurile albe, frumoase din jurul ochilor se vedeau distinct. Deși păsările ar fi putut să rupă pânza de păianjen doar dând din aripi, stăteau cu ele strânse. Dacă s-ar fi apropiat, i-ar fi putut găuri abdomenul cu ciocurile, așa că păianjenul stătea în mijlocul plasei. Ginpei își ridică ochii și mai sus, către pădurea întunecată. În lacul din satul mamei lui se reflecta un incendiu de pe un țărm îndepărtat. Ginpei se simțea atras de flăcările din noapte oglindite în acele ape.” (pp.39-40)
     Putem privi acest citat ca fiind substanța întregului roman. Prin cuvinte puține, Kawabata are deosebitul dar de a exprima semnificații multiple. Poate tocmai de aceea cărțile sale sunt destul de scurte, dacă ne referim la numărul de pagini. Prin doar câteva rânduri scriitorul, la fel ca păianjenul său, țese o întreagă pânză, pentru a prinde personaje, amintiri, sentimente, trăiri sufletești, suferințe, satisfacții, împliniri și neîmpliniri, povești ale unor minți urmărite de sentimentul morții iminente, toate redate printr-o întreagă armonie cu natura. Păianjenul Ginpei nu se poate apropia de pradă, altfel riscă să pună capăt plăcerii. El urmărește cu satisfacție și dorință aprinsă fiecare femeie specială, dar mai ales de neatins. Ceea ce îl stârnește și captivează este tocmai acest intangibil. Eroul kawabatian, indiferent despre care dintre romanele sale vorbim, se bucură de ceea ce vede și nu de ceea ce atinge, el simte profunzimea lucrurilor cu care privirile sale interacționează. Tocmai de aceea Ginpei vrea să vadă cât mai mult, cât mai des, chipurile ființelor frumoase ale femeilor și fetelor după care-l ghidează pașii făcuți de o pereche de picioare urâte.
     „O parte a corpului său tânjea oare disperat după frumusețe? Făcea oare parte din planurile providenței ca picioarele oribile să alerge după femei frumoase? (…) – În astfel de momente sunt teribil de trist, aproape că-mi pierd cunoștința și nu mai știu de mine. Aș vrea să le urmăresc până la capătul lumii, dar așa ceva nu e cu putință. Pentru că a le urmări până la capătul lumii n-ar însemna decât să le ucid.” (pp.35-36)
     Lacul este văzut nu doar în amintirea copilăriei sale, ci și atunci când privește în ochii fetelor, cum este spre exemplu atunci când o urmărește pe Machie: „În fața ochilor îi reapăru aievea reflexia în apă a florilor de cireș sălbatic din satul lui Yayoi. Lacul arăta ca o imensă oglindă, fără cea mai mică unduire.” (p.87), ori atunci când încearcă să-i vorbească fetei: „…iar ochii ei îi apărură ca niște lacuri negre. „Ah, aș vrea să înot în ochii ei puri, aș vrea să înot gol în lacurile acelea negre” – o astfel de dorință stranie, dar și disperare îl încercau pe Ginpei în același timp.” (p.79) Machie este prietena fratelui tinerei Miyako. După ce își dă seama că este urmărită de bărbat, Miyako, speriată, își aruncă geanta, cu toate economiile sale, spre acesta, și fuge. Ginpei păstrează banii găsiți, dar nu are de gând să o caute pe fată și să-i înapoieze. Nu simte deloc această povară, chiar dacă nu pare a avea probleme financiare, însă nu își dorește deloc să o reîntâlnească. Legătura se creează totuși prin Machie, chiar dacă singurul care își dă seama de acest lucru este doar cititorul. Miyako nu pare nici ea foarte afectată de pierderea economiilor ei, deși acești bani au o mare însemnătate pentru ea: „Pentru Miyako, cele două sute de mii de yeni reprezentau o compensație pentru faptul că își oferise trupul tânăr unui bătrân cu părul alb și cu un picior în groapă, că își irosise astfel scurta perioadă de înflorire a vieții ei, tinerețea cu alte cuvinte, și prin ei curgea propriul sânge. (…) Totuși, Miyako nu putea nega că atunci când pierduse banii simțise pe moment un fior, un fior de plăcere.” (p.45)
     Imaginea fantomatică a tatălui mort este readusă în mintea protagonistului în același timp cu cea a lacului. Chiar și atunci când o urmărește pe Machie la sărbătoarea vânătorii de licurici. Amintirea lacului este la propriu de-a dreptul năucitoare acum, stăruind în mintea lui Ginpei ca o furtună mistuitoare. Lumina fulgerului atingând apa pare a se răspândi în întreaga lume, lacul este privit ca un nucleu în care se reflectă universul și infinitul. Lacul din satul mamei sale este astfel auzit, văzut și simțit în orice împrejurare. Planurile temporale se intersectează în mintea sa, prezentul este confundat cu trecutul, iar incertitudinea care-l macină și ostilitatea lumii își lasă adânc amprenta asupra dorințelor sale chinuitoare.
     Ginpei are o relație cu una dintre „victimele” sale, Hisako, eleva pentru care își pierde postul de profesor, dar frumosul odată atins își pierde farmecul și bărbatul, atunci când îi este interzis să se mai întâlnească cu tânăra, nu se simte trist, din contră, își reia activitățile de mai demult, continuând să admire frumosul în alte locuri, la alte tinere. Frumosul în acest roman rămâne în interdependență cu răul, eroul admiră opera de artă, nu vrea să o atingă, nu vrea să-i facă rău, pentru că așa va ajunge să-și facă rău și lui însuși. Dar acțiunile sale sunt privite de celelalte personaje, chiar și de către cititor, ca fapte nu doar indecente, ci pe alocuri grave și de neacceptat. Răul pentru acest personaj este realitatea lumii în care trăiește, urâtul care îl urmărea, de aceea, spre finalul romanului, atunci când este urmărit de o femeie urâtă, acceptă să stea de vorbă cu ea, pentru că urâțenia ei nu face altceva decât să accentueze și mai mult visul trăit și imaginea frumosului: 
     „Trebuia să admită că faptul că o văzuse pe frumoasa Machie la vânătoarea de licurici se situa între vis și lumea obiectivă, iar faptul că se afla într-un bar ieftin cu o femeie urâtă ținea de realitate, dar Ginpei avea senzația intensă că bea acum cu femeia din realitate numai pentru a o găsi pe fata din viziunile sale. I se părea că datorită ei imaginea lui Machie începea să prindă contur.” (pp.143-144)
    Semnul dur al realității rămâne imprimat în sufletul bărbatului, iar imaginea fantomatică a lacului împreună cu visul frumos pe care-l trăise odată, nu de mult, într-o noapte, lângă o apă, printre licurici, sunt și vor fi alte amintiri pe care eroul Lacului le trăise și le simțise mai mult decât și-a imaginat vreodată că se poate. Lovitura de piatră, primită de la femeia urâtă ale cărei favoruri le-a refuzat, este realitatea cruntă în care personajul se află. Rămâne la alegerea cititorului să creadă că pentru a masca rana, acesta va căuta iar și iar frumosul, visul plăcut, amintirea, ori să-l trezească și să-l pună față în față cu realitatea așa cum e ea. Dar Kawabata are darul de a ne face să ne întrebăm ce înseamnă vis și ce înseamnă realitate aici. Pentru că frumosul și urâtul, într-o anumită ordine și consistență, se află în tot și în toate. Cu toate acestea, fie că vorbim de vis, realitate, frumos sau urât, toate sunt în interacțiune și interdependență, pentru că nu pot exista unele fără celelalte, așa cum, spre exemplu, nu putem să fim conștienți de existența luminii fără să știm ce e întunericul, iar șirul poate continua la nesfârșit.







                                                      
[1] Mejiro= „pasăre cântătoare mică, răspândită în Africa, sud Asiei, Australia și în insulele din Pacific, cu gâtul galben și spinarea gri-verzuie (Zosterops japonicus). Numele, în traducere textuală, înseamnă alb ochi.” Notă traducere la Yasunari Kawabata, Lacul, București, Editura Humanitas,2012, p. 39.

Comments

  1. Foarte buna cronica. Mult peste ceea ce am scris eu despre carte. Se vede ca esti de specialitate.
    N-ai zis nimic de celelelate doua povesti din carte. Mi s-au parut foarte slabe.

    ReplyDelete
  2. Multumesc, Gabriel. Nu am scris despre ele pentru ca nu le-am citit. Mai multi mi-au zis ca sunt slabute, tocmai de aceea am preferat sa citesc altceva la acel timp. Lacul l-am citit anul trecut, insa doar acum m-am adunat sa scriu despre el. In ceea ce priveste recenzia ta, e destul de cuprinzatoare. Scurt si la obiect. Cateodata mi se intampla si mie sa imi placa o carte, dar sa scriu putin despre ea, asta nu-i taie din farmec. Plus ca nu toti au timp sa citeasca un articol lung, ci doar sa-si faca o idee despre ceea ce am scris, ca apoi sa puna mana pe roman si sa afle ei mai multe. O zi frumoasa iti doresc!

    ReplyDelete
  3. O zi frumoasa si tie si numai bine. Si astept mai multe articole din partea ta.

    ReplyDelete

Post a Comment