„Își dădu seama că singur degetul acesta îi aduce în minte, caldă și apropiată, imaginea femeii spre care călătorea. Pe ea o uitase, și amintirea i se împăienjenea de câte ori încerca s-o recheme. Numai degetul părea că păstrează atingerea pielii ei. Shimamura avea senzația ciudată că degetul îl ademenește spre femeia îndepărtată. Îl duse la nas, vrând parcă să simtă din nou parfumul trupului ei și, distrat, trase cu el o linie pe geam. În clipa următoare, își înghiți un strigăt de uimire: pe locul atins de degetul lui plutea deslușit un ochi ireal de femeie. Reveni brusc din visarea care îl dusese departe: în geam se răsfrângea profilul fetei așezate în fața lui în compartiment. Întunericul de-afară, lumina electrică aprinsă în vagon transformaseră geamul într-o oglindă, dezvăluită numai atunci când, distrat, trăsese o linie prin aburul ce-l încețoșa. Ochiul acela singur din oglindă era izbitor de frumos.”
Ca o imagine a unei intrări în labirint luminat poate fi privit începutul romanului Țara zăpezilor (Yuki Guni, 1935-1947): „Din tunelul lung de hotar trenul intră în țara zăpezilor. Întunericul albi până-n străfunduri.”. Shimamura călătorește cu trenul spre ținutul în care trăiește femeia pe care o iubea. În tren o întâlnește pe Yōko. Tânăra este însoțită de un bărbat pe care aceasta se pare că-l îngrijește. Pe tot parcursul călătoriei, Shimamura se simte atras de fata din fața lui, al cărui chip se oglindește în fereastra compartimentului. Este atât de fermecat de Yōko, încât aproape că uită încotro se îndreaptă. Oglinda pare să fie obiectul pe care se pune un accent deosebit în tot acest episod, la un loc cu sentimentul dat de lucrurile, persoanele, umbrele pe care aceasta le reflectă și care par de neatins. Referindu-se la acest episod, Hisaaki Yamanouki aduce în discuție folosirea simbolică în text a degetului arătător de la mâna stângă a protagonistului. Degetul are rolul de a aduce în memoria sa chipul și mirosul trupului lui Komako, dar „cu același deget el șterge apoi fereastra aburită și descoperă imaginea reflectată a lui Yōko. Așadar, în mod ironic, același deget atrage atenția atât asupra tangibilului cât și a intangibilului.”
Shimamura ajunge în țara zăpezilor
la începutul lunii decembrie. Află că bărbatul bolnav însoțit de Yōko, în tren,
este fiul proprietarei locuinței tinerei pe care el urmează să o viziteze, fiul
profesoarei de shamisen.
Tânărul o cunoaște pe Komaku odată cu prima lui vizită în satul din țara
zăpezilor. Pentru că urma o ceremonie de inaugurare a noului drum, tânăra de
optsprezece ani, pasionată de dans și literatură, este adusă printre gheișe,
puține ca număr pentru un astfel de eveniment. Komako era singura cu care
bărbatul putea purta conversații și își împărtășea dragostea pentru dans, mai
cu seamă pentru baletul european admirat de la o distanță atât de mare. Tânărul
nu este de acord cu modernizarea dansului și teatrului japonez, drept pentru
care nici nu participă la astfel de spectacole. Pentru a-i rămâne prietenă,
Shimamura nu se folosește de Komako, chiar dacă, vizibil, o îndrăgește. El nu
vrea s-o amăgească, ba mai mult, atunci când va mai veni aici, probabil însoțit
de soție și copii, ar vrea ca fata să se împrietenească și cu soția lui. Un
prim moment de maximă tensiune de la prima lor întâlnire este acela în care
Shimamura o roagă pe Komako să-i aducă o gheișă pentru a se elibera de
presiunea muntelui. Imaginea muntelui și simbolistica plantelor, dar și ideea
că zeii se găsesc în orice lucru, în special în natură, se pot observa din
scena conversației dintre cei doi, după ce bărbatul renunță la gheișă.
La a doua vizită, când o vede pe
Komako în oglinda camerei de han, după ce-și petrecu noaptea cu el, lui
Shimamura îi revine în minte imaginea tinerei din fereastră, iar atunci când o
întâlnește în camera lui Komako, ochii ei par a fi acea luminiță din câmpia
străbătută de tren. Imediat, însă, își amintește „de cealaltă oglindă, de Komako cu obrajii îmbujorați, înconjurată de
scânteierea zăpezii de pe munți.” (p.50) Lupta dintre ceea ce lui i se
părea ca aparținând unei alte lumi, o luptă a oglinzilor, așa vede bărbatul
curiozitatea, sau dorința de a cunoaște ceea ce Hisaaki Yamanouchi numea
„tangibil” și „intangibil”. În mintea sa se naște o întrebare pe care, în sinea
lui, vrea să o rezolve, dar în același timp, nu, pentru că ceea ce simte el în
momentele în care cele două femei sunt prin preajmă, pare desprins dintr-o
„lume a fantasmelor”. Komako și Yōko sunt reflectări ale oglinzilor în care el
a privit:
„Cu obișnuita lui
ușurință de a se transpune în propriile utopii, Shimamura își închipui că
oglinzile lui, cea cu peisaj de seară și cealaltă, cu zăpezi, din zori, nu erau
nici una făurite de mâna omenească. Le simțea apărute din natură, venind
dintr-o lume a lor, străină și îndepărtată.” (p.50)
Ca o ironie a celor întâmplate, după
ce dă de ochii „arzători” ai lui Yōko, bărbatul recurge la o ședință de masaj
al unei oarbe. De la aceasta află zvonurile din sat, că tânăra Komako a intrat
în rândul gheișelor pentru a-l putea îngriji pe tânărul bolnav de tuberculoză
intestinală, logodnicul ei și noul iubit al lui Yōko. Lui Shimamura i se par
toate ținând, parcă, de o melodramă ieftină. Cu toate acestea nu ezita să o
considere pe noua gheișă la fel de pură și nevinovată. Komako, în schimb,
susținea la rândul ei că nu a devenit gheișă pentru fiul profesoarei, iar
relația dintre ei este doar una de prietenie. Și ca o dovadă de iubire și
sinceritate, Komako îi cântă bărbatului frumoase cântece la shamisen. Sufletul lui Shimamura la un
loc cu întreaga natură se regăsesc în aceste cântece, o „artă autentică”, „puternică”
și „sigură”: „Neștiute, valea și povârnișurile își trimiteau puterile în cântecul
ei.” (pp. 62-63)
Shimamura
pleacă spre Tokyo, a doua oară, din țara zăpezilor. Însoțindu-l la gară, Komako
este atenționată de Yōko despre starea gravă a bolnavului, dar aceasta, spre
surprinderea tinerei fete, nu reacționează în nici un fel, lăsând-o pe copilă
încremenită de uimire, impersonală, cu fața ei „de o simplitate nemișcată de mască.” (p.72) Kumiko, rămâne o
imagine privită de Shimamura prin fereastra trenului, ca cea a unui fruct uitat
într-o dugheană: „Privită din tren, fata
părea un fruct rar și minunat, părăsit într-o vitrină prăfuită de dugheană,
într-un cătun uitat de lume”, amintindu-și, iar, de imaginea ei din
oglindă, de obrajii strălucitori și la fel de aprinși, pe care-o privise
bărbatul într-o anumită dimineață: „Acum,
ca și atunci, priveliștea ținea parcă de altă lume.” (p.74)
Shimamura
se reîntoarce pentru a treia oară, în al treilea an, în țara zăpezilor. Komako
părea puțin răvășită, profesoara a murit de pneumonie, tânărul fiu, bolnav,
murise și el în ziua în care cei doi își luaseră la revedere, la cea de-a doua
plecare a bărbatului. Bineînțeles, totul i se părea altfel, iar și iar. De
fapt, de fiecare dată când venise,
lucrurile și oamenii erau tot mai schimbați. O scenă de o mare
profunzime este aceea în care Shimamura o însoțește pe Komako la mormântul
tânărului Yukio: „Fata avea fața
împietrită ca o mască.”, moment în care cei doi se poartă ca niște actori
pe o scenă de teatru. Chiar dacă sunt de cele mai multe ori neînțelese,
sentimentele femeii de lângă el, acum par a-i fi întipărite pe chip, un chip,
bineînțeles, încremenit. Și de această dată, Komako îi face mai multe vizite
lui Shimamura, chiar dacă acum, gheișa, este vizibil devotată banchetelor și
evenimentelor la care participă. Atrasă din ce în ce mai mult de el, Komako nu
pare să primească atenția cuvenită din partea „indolentului fecior de bani
gata”, așa cum este numit de către naratorul devenit și el parcă din ce în ce
mai revoltat pe indecizia protagonistului, evident atras, de această dată, de
Yoko. Yoko devine intangibilul care inițial era Komako, iar, fără doar și
poate, Shimamura dezvoltă, nu o obsesie, ci o dorință (putem să-i spunem
platonică, fără să ne temem de exagerări) pentru ceea ce nu putea să aibă. O
dorință și o admirație pe care o avea și pentru baletul rusesc, precum și
pentru Valéry și Alain, ori ale scrieri franțuzești.
Instabilitatea
emoțională, dacă putem să o numim așa, a lui Shimamura, îi provoca diferite
gânduri, făcându-l chiar nefericit. Interesant este faptul că tot ceea simte el este redat în roman prin elemente și
fenomene ale naturii contemplate de acesta. Atunci când se află în prezența
tinerei Yoko, în minte îi stărui imaginea lui Komako, dar când se află împreună
cu gheișa, se gândește la Yoko. Schimbarea femeii pentru care venise de trei
ori la rând în țara zăpezilor îl dă puțin peste cap, și se gândește din ce în
ce mai mult la copii și la soție. Este fascinat de grija și atenția soției, iar
atunci când vede gâzele care murmurau prin camera hanului, își aduce aminte de
copiii săi de acasă. Interesante sunt și relațiile dintre cele două, Komako și
Yoko. Dacă prima este de părere că fata este geloasă pe ea, Yoko pare a fi grijulie
și interesată de siguranța și sentimentele celei dintâi, păreri împărtășite și
lui Shimamura.
Spre
finalul cărții, Yoko, dorindu-și să devină soră medicală, îl roagă pe bărbat să
o ducă la Tokio, iar Komako realizează că a greșit pentru că-i acordase atât de
multă atenție acestuia, pentru că deodată cu fiecare plecare a sa, ceea ce-i
rămâne este doar suferința. Până și Shimamura este întristat de cele ce s-au
petrecut între ei și simte că așa cum
trecerea timpului, schimbarea vremii, afectează mediul natural, întocmai toate aceste
schimbări ale oamenilor din jur pun capăt sentimentului de fericire avut în
trecut, atunci când era aici:
„Totul era ca o iluzie
trecută. (…) Shimamura privea afară și se simțea golit pe dinăuntru, ca după o
noaptea lungă de nesomn. (…) Își amintea iar de oglinda cu zăpezi trandafirii
sub soarele de dimineață.” (p.131)
Donald Keene este de părere că, luat în parte,
fiecare capitol poate fi citit independent de celelalte. Dacă înainte, Kawabata
fusese cunoscut în mare parte pentru eseurile critice, odată cu publicarea
acestui roman este considerat, în adevăratul sens al cuvântului, romancier
veritabil. Chiar dacă publicul credea în 1937 că scrierea este completă,
autorul mai adaugă în 1939, 1940 și în 1947, alte capitole.
Vizibil
atras de gheișa, Komako, Shimamura se dovedește incapabil de a o iubi pe
această femeie. Komako, spune Donald Keene, este cel mai de succes personaj
feminin din romanele sale. O femeie cu profunde trăiri emoționale, care emană
sexualitate, o femeie care domină, în mod vizibil, acest roman. Dacă nu ar fi
scris și alte cărți, după Țara zăpezilor,
Komako ar fi rămas, fără doar și poate, cel mai de succes personaj feminin,
făcându-l pe Kawabata, maestru al reprezentării psihologiei personajului
feminin din literatura niponă. Interesul lui Shimamura pentru baletul european,
fără să fi interacționat vreodată cu acest gen de spectacol și artă, este
același, spune criticul, cu acela pe care Kawabata nu ezita să-l împărtășească
pentru dansul japonez. Și chiar dacă vizitele lui Shimamura în țara zăpezilor, în
opinia unor critici, ar coincide cu vizitele din realitate ale lui Kawabata în
aceste locuri, autorul neagă că acele vizite ar fi constituit sursa
inspirațiilor sale pentru scrierea romanului:
„The events and the emotions recorded in Snow Country are products more
of my imagination than of reality. Especially with respect to the emotions
attributed to Komako, what I have described is none other than my own sadness.
I imagine that this is what has appealed to readers.”
Relația
dintre protagoniștii Țării zăpezilor
nu este descrisă în detaliu, ceea ce ne impune să privim textul cu o atenție
mărită. Mai mult decât alte romane moderne, japoneze sau nu, Țara zăpezilor redă șarmul specific
femeii nipone, nu doar cel al gheișei, cum e posibil să credem la o primă
lectură. Dacă ne oprim doar în a privi asocierile libere care trec de la o
percepție la alta, am putea spune că romanul este modern, însă, obscuritatea
finalului, destul de tentant, de altfel, prin doza sa de satisfacție oferită
cititorului, este asemenea unui obiect de artă tradițională japoneză. Poate
tocmai în acest detaliu stă modernitatea sa.
Comments
Post a Comment