Haruki Murakami - Dans, dans, dans

Dans, dans, dans este unul dintre cele mai frumoase romane ale lui Murakami. O poveste aparte despre oameni „ciudați” și locuri „ciudate”. Chiar dacă e considerat un fel de al doilea volum al „oii”, sau chiar al treilea, poate fi citit independent, fără nicio reținere.
Imagini ale trecutului sunt regăsite în Dans, dans, dans, roman care prin personajele sale reprezintă o continuare a căutării oii, iar prin subiect se aseamănă chiar cu La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Bineînțeles că și aici este vorba tot despre o căutare, de această dată, același protagonist, despre care am vorbit în articolul anterior, pornind de la căutarea unei tinere din trecutul său ajunge să găsească alte lumi, alte realități.

În pași de dans, ghidat de vise, bărbatul de treizeci și patru de ani, acum scriitor, se rătăcește în propriul labirint, fără să ajungă prea repede la liman. Chemarea pe care o simte pare a fi de undeva dintr-o altă lume, dar știe că trebuie să ajungă, să se reîntoarcă într-un punct din trecut, și anume la Hotelul Delfin: „Acolo, cineva plânge. Plânge pentru mine. Hotelul mă cuprinde. Îi simt căldura și pulsul. Sunt parte din el. Așa este visul.” (p.5) Chemarea pare a fi din partea iubitei sale, Kiki, fata cu urechi frumoase, iubita dispărută odată cu apariția Omului Oaie. Pornește, așadar, după sunet, călătorind iar spre Hokkaido. Odată ajuns aici, are să descopere că banalul hotel se transformase într-o imensă clădire, un hotel uriaș, ultramodern, ce aparține acum de un important lanț hotelier.

Dacă în volumul anterior, În căutarea oii fantastice,  elementul principal era oaia cu puteri supranaturale, acum, ca un fel de centru al universului, tot ce se petrece este legat de hotelul Delfin, mai ales de o prezență, o entitate prezentă acolo. Pare a fi vorba de cu totul altă imagine decât era cea din În căutarea oii..., chiar dacă Omul Oaie apare și el mai consistent decât era, mai influent și altfel perceput. Dans, dans, dans poate fi citit individual, nu trebuie să știm povestea anterioară ca să înțelegem cum stau lucrurile aici, dar este destul de greu să diferențiem, de exemplu, cele două realități, dacă nu știm cine este personajul misterios, personajul îmbrăcat în blană de oaie, cel care-l îndeamnă pe același protagonist fără nume să danseze la nesfârșit, să-și joace rolul, să trăiască în propria-i lume, pentru că în cealaltă e prea frig, pentru că nu e pregătit pentru cea „fără hrană” și „fără lumină”. Totul pare un dans ciudat, un du-te-vino al ființei, lumea întreagă pare o scenă pe care o trupă de dans adoptă anumite stiluri, schimbă parteneri, evoluează sau involuează, apar sau dispar, trăiesc precum ar „trăi” niște marionete în mâinile păpușarului.

Cartierul în care se află hotelul este invadat de clădiri noi, moderne, printre care atenția atrag: un fast-food, un botique cu lucruri de firmă, un showroom de mașini europene, ceainării cu design inovator, clădiri pentru birouri, sucursale ale băncilor etc. Noul hotel este ironic catalogat: „un penibil hotel hi-tech, care semăna cu baza secretă din Războiul Stelelor”. „Totul nu era decât un vis întârziat. Eu doar am visat un hotel, care între timp fusese demolat, și pe Kiki, care dispăruse. Cu siguranță, cineva plânsese acolo pentru mine, dar și asta se sfârșise. Nu mai rămăsese nimic aici. Eu ce mai căutam?” (p.49) Și totuși va afla ceea ce căuta în sinea lui, va găsi lumea Omului Oaie, o altă realitate, o realitate pe care o regăsește și atunci când se află la Honolulu, realitatea de aici, o lume în care nu poate fi primit, sau cel puțin nu încă, pentru că, întocmai cum îi spune Omul Oaie: 

„ – Să dansezi. Tu trebuie să dansezi cât ține muzica. (...) Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele. Odată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat vei fi absorbit înăuntru. Așa că să nu-ți stea picioarele. Să nu-ți pese o secundă, oricât de prostesc ți s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puțin câte puțin, părțile înțepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Folosește tot ce poți folosi. Dă tot din tine. N-ai de ce să te temi. (...) Dansează. Cât ține muzica.” (p.109)

Dansăm și noi, cititorii, alături de el, de personajul călător, personajul care de-a lungul aventurii sale prin lumea de acolo descoperă lumea de aici. Alături de parteneri precum sunt tânăra Yumiyoshi, alături de introvertita iubitoare de muzică rock, Yuki, fiica faimoasei femei fotograf, Amé, și colegul său de liceu, actorul principal al filmului „Dragoste neîmpărtășită”, film în care apare și Kiki, Gotanda. Avem de-a face, așadar, cu personaje rătăcite, personaje ale lumii de aici, lumea stăpânită de Omul Oaie, lumea în care a ajuns Omul Oaie prin Șobolan, lumea, așa cum a fost ea numită de multe ori, „schizofrenică”, lumea postmodernă. Haruki Murakami susține și el că fiecare roman al său conține cele două lumi, lumea de aici și lumea de acolo. Chiar și în Pădurea norvegiană există. Una estre reprezentată prin Naoko și cealaltă prin Midori. Este vorba, așadar, despre lumea modernă și cea postmodernă. O dublă conștiință, un obiect și reflectarea din oglindă a obiectului, reflectare ce uneori pare mai reală decât însuși obiectul. Un exemplu concret de pendulare și de incertitudine a „cine anume sunt” îl aflăm încă din În căutarea oii fantastice, atunci când protagonistul își privește imaginea din oglindă, imagine ce pare a fi un alt „eu” al aceleași ființe, dar diferit: 

„Eram eu, cel dintotdeauna, lipsit de expresie, ca întotdeauna. Și totuși, imaginea din oglindă era prea clară. Nu mă vedeam plat ca o reflecție. Aveam senzația că eu eram reflecția și că mă uitam din interiorul oglinzii la mine, cel de aici. Am ridicat mâna dreaptă la nivelul feței și mi-am șters buzele. La fel a făcut și eul din oglindă. Dar poate nu făceam decât să imit gestul celuilalt. Nu eram sigur că-mi ștersesem buzele din voință proprie. Mi-am întipărit în minte ideea de voință proprie și mi-am ciupit urechea cu mâna stângă. Eul din oglindă a făcut exact aceeași mișcare. Și el părea că avea în minte ideea de voință proprie. Am renunțat și am plecat de la oglindă. A plecat și eul celălalt.” (p. 286)

Despre „cel dintotdeauna” avem să aflăm în Dans, dans, dans că este un inadaptat, un personaj care simte că nu aparține realității în care trăiește, nu aparține lumii din care face parte, iar prin actul său, prin faptul că nu refuză să danseze, pentru că alege să iubească și să ofere dragoste, reușește să nu facă pasul spre boala ce pare să-i stăpânească pe toți, reușește să nu treacă dincolo, să nu se piardă pe sine odată pentru totdeauna. Atunci când simțea că reușește să meargă mai departe în viață, știa că nu are să ajungă nicăieri, simțea că îmbătrânește, că nu poate să iubească cu adevărat, că „pierduse acel tremur al inimii”, nu mai știa nici el ce caută, că tot ceea ce făcea este inutil, chiar dacă dădea tot ce era mai bun din el. Simțea parcă acel „vuiet al muntelui” auzit de personajul lui Kawabata. Un sfârșit de care nu știa și nu avea de altfel cum să scape. Senzația că încet-încet corpul îi înțepenește, că țesuturile din el se întăreau, deveneau rigide, iar singura scăpare ar fi trecerea în lumea care pare să-l cheme, lumea în care ar putea ține legătura cu celelalte „schelete”, cu celelalte personaje. Totuși, dansul îl ține treaz și pașii săi aveau un scop, totul începe a se lega, nu trebuie decât să țină ritmul, să țină ochii bine deschiși, să vadă încotro îl îndreaptă pașii: „Trebuie să mă asigur că rămân cu lumea de aici”. Așa și face, alege realitatea, alege să piardă totul și să creadă că încă va mai avea de pierdut, dar alege să iubească, pe scurt, să trăiască.

Personajele romanelor lui Murakami se împart, în mod cât se poate de cert, în două categorii: pe de o parte sunt cele ca Naoko, Kiki, Șobolanul, Gotanda și alții ca ei, inadaptați, personaje care se pierd fără scăpare într-o lume pe care ei o consideră realitatea lor, mereu singure și mereu în incapacitatea de a-și confirma propriul țel, propria existență, propria persoană, iar pe de cealaltă parte sunt majoritatea personajelor care știu foarte bine ce vor, ce scop au în viață, care este rolul lor în societate, personajele epocii trecute, ale epocii moderne. Ambele categorii sunt observate atent de un personaj central, de obicei naratorul poveștii, un personaj care sare dintr-o tabără în alta, dar de cele mai multe ori este mai atras de acea realitate privită în oglindă, de acel „eu” ce pare a-și fi pierdut de mult locul său în lume. Murakami are deosebitul merit de a fi unul dintre acei scriitori care știe încă de la început care este finalul întregii povești, chiar dacă de foarte multe ori are tendința să ne facă să credem despre el că nu se aștepta ca lucrurile să evolueze într-un anume fel, că totul este surpriză, că mai apare un Om Oaie, un fel de coregraf, un fel de profesor de dans a cărui imagine nu apare în oglindă, un fel de doctor de vieți rătăcite.